duminică, 1 februarie 2009

fragmentarium

Aripile mi s-au înfiorat uşor în momentul când l-am văzut. Am dat să mă ascund, dar M m-a prins de braţ şi m-a ţinut strâns.
_Nu te vede. Priveşte-l liniştit.
Am ridicat ochii şi l-am privit cu atenţie. Iar după ce am înţeles, cu milă. Mergea încet, şovăitor, alunecând şi împiedicându-se din când în când. Se sprijinea cu mâna dreaptă de peretele peşterii, iar cu mâna stângă îşi ştergea de pe faţă picăturile de apă care-i cădeau de sus.
_Intră în mintea lui. Încet, să nu-ţi simtă prezenţa. Am să-ţi spun când ajungi acolo ce ai de făcut.
Ezitam, şi văzându-mi ezitarea m-a privit cu forţă. Am închis pleoapele şi când le-am redeschis mi-am dat seama că priveam cu alţi ochi. Mi-am simţit corpul tremurând, cu spaima pulsând în el puternică şi mi –am dat seama că nu era corpul meu!
O spaimă nouă s-a adăugat la cea găsită, dar nu a atins-o. Tremurau parcă alături refuzând atingerea şi eu le-am ţinut în continuare de-o parte, înţelegând că dacă le-aş fi contopit într-o spaimă unică aş fi rămas acolo, în mintea celuilalt, incapabil să mă întorc.
Încet, spaima ,,mea” s-a liniştit şi am putut privi mai uşor în celălalt. Era ca o ceaţă cu contururi vagi şi palpitânde, hrănindu-se din toate imaginile întâlnite. Treptat am început să văd şi imaginile s-au limpezit înaintea ochilor minţii mele: un drum în noapte printre ierburi înalte, apoi printre pietre ude.
Apoi, picăturile căzând de sus, zborul sonor al unui liliac, atingerea lui rapidă.
Imaginile îmi erau vag cunoscute, şi pe măsură ce le observam, acceptându-le simţeam că mersul îi devine mai sigur, că se sprijină mai rar şi că întinde mâna cu încredere…
_ Ei ai înţeles ?

Am clipit de câteva ori, nedumerit de lumina brusc apărută şi de faptul că acum clipeam din proprii mei ochi. Am privit în jur, dar celălalt dispăruse. Îmi recăpătam treptat conştiinţa propriului corp şi m-am convins deplin de întoarcere în momentul în care mi-am simţit din nou aripile.
_Cine era? Am clipit din nou, şi din nou erau ochii celuilalt, şi apoi din nou ochii mei; vedeam în acelaşi timp peştera prin care îmi căutasem câteva clipe drumul într-un corp străin şi chipul Maestrului aplecat deasupra mea, privindu-mă atent, fără să clipească.
_Era doar o altă imagine a ta.
_Ne întoarcem afară, te rog ?
_Suntem afară. Peştera era doar în imaginaţia ta. Ai o minte plină de tot felul de ascunzişuri, care mai de care mai întunecoase şi mai murdare. Trebuie să facem curat.

5 comentarii:

Mugur spunea...

oare cum se face curat intr-o pestera? si stau si ma gandesc daca nu cumva, cateodata, ascunzisurile intunecoase si murdare nu sunt va de ajutor. ii face pe unii sa se rataceasca si poate ca se ratacesc exact aia pe care iti doresti sa ii ratacesti definitiv. sau poate ca nu ca oricum vine curatenia de primavara...

ajnanina spunea...

cu lumina...

Mugur spunea...

da, ai dreptate. cu lumina care vine pana la urma tot din interior...

Daiana Prundurel spunea...

Exact, exact ca intr-un vis...Uneori e atata de real incat e infricosator! Si cat de teama ne e sa ne confruntam uneori cu Pestera. Dar numai daca o cunoastem vom sti unde si cum sa punem lumina in ea:)

ajnanina spunea...

despre miracolul iesirii din pestera, peste drum, la Mikka

http://ceai-si-cafea-de-dimineata.blogspot.com/2009/01/mate-de-coca-5-sarpele.html