cat costa masca? IV

,,Cum vei lucra?”
,,Am să te rog să interpretezi ceva. Apoi, la un moment dat, am să-ţi cer să te opreşti. Tu vei împietri cu expresia aceea pe faţă. Iar eu voi face o mască în clipa aceea.
Aminteşte-ţi de ultimul spectacol... de un moment deosebit de intens...”

Actorul se ridică de pe scaun şi începu să se plimbe agitat prin încăpere... ultimul spectacol fusese cu adevărat special. Juca rolul ucenicului vrăjitor care, într-un moment de nebunie vrea să-l ucidă pe magicianul care nu voia să-l înveţe ceea ce îşi dorea. I-a fost greu, pentru că el şi-a iubit şi respectat cu adevărat toţi maeştii de la care învăţase. Şi chiar atunci cînd aceştia l-au dezamăgit într-un fel sau altul a preferat să îi părăsească pentru a păstra imaginea lor puternică.
Şi la spectacol, ca să nu mintă pe scenă şi-a imaginat că într-adevăr îl ucide pe maestrul său... şi s-a îngrozit de ce a putut simţi. După spectacol a fugit fără să răspundă la aplauze, fără să arunce înapoi florile pe care femeile le aruncau pe scenă...a băut toată noaptea, să uite. Singur. Chiar dacă restul trupei sărbătorea succesul într-o altă cârciumă. Şi apoi, aparent, a uitat.

,,Bine... o să reiau scena. Dar am nevoie de un pic de atmosferă...”
Meşterul se ridică, veni lângă actor, îi şopti ceva la ureche, cu o mână apăsându-i greu pe umăr.
Camera începu să se învârtă, măştile se roteau, flăcările dansau din ce în ce mai rapid... imaginea se opri o clipă pentru a evoca atmosfera de pe scenă, dar o nouă apăsare pe umăr îl purtă şi mai adânc...
Era în casa primului său Maestru, unde a învăţat prima dată să joace. Nu era un teatru propriu-zis, ci doar o mică trupă de tineri entuziaşti şi zdrenţăroşi care se strânseseră în jurul unui actor bătrân care îi învăţa să joace, îi hrănea şi îi purta prin lume. Îl iubeau şi se temeau de el. El era în mod special frustrat, pentru că i se părea că joacă din ce în ce mai bine şi se credea pregătit pentru rolul principal. Dar rolul principal era întotdeauna al bîtrânului. Probabil că da, nu era pregătit... dar a preferat să fugă de acolo după o scurtă ceartă decât să rămână şi să facă figuraţie în continuare. Acum, retrăia momentul când urma să îi arunce bătrânului în faţă toate frustrările înainte de a fugi... doar că acum nu mai simţea la fel...

Bătrânul a intrat în cameră. L-a privit plin de bunăvoinţă. Arăta şi mai bătrân şi obosit... ca şi cum l-ar fi văzut acum, după atâţia ani şi nu în momentul în care se despărţiseră.
,,Ce voiai să îmi spui, fiule?”
Se îndreptă spre el plin de dragoste şi respect...
,,Voiam să îţi spun... că mi-a fost... că o să-mi fie mereu dor de tine. Că acum deşi am propriul meu stil, mă surprind uneori spunând replicle tale preferate... şi te rog să nu iei asta drept furt...”
Bătrânul râse, teatral şi sincer în acelaşi timp.
,,Deci aşa, puştiule? A trebuit să mă omori ca să simţi şi tu respectul... fi atent că şi tu joci numai rolul principal în ultima vreme... ţi se-apropie şi ţie... he, he... mai stăm noi de vorbă şi după aia!”

STOP!!!
Actorul încremeni cu o expresie de surpriză pe faţă. Sau cel puţin aşa credea el, că fusese surpriză. Clipei îi urmă una de durere, pentru că un val fierbinte de ceară îi cursese pe faţă. Îşi pierdu cunoştinţa pentru o vreme, apoi se trezi în acelaşi scaun, cu noua mască în braţe. Nu exprima surpriză, ci altceva.