fragmetarium - fragmentul final

Închise ochii … şi se trezi.

Marea era liniştită: pe cer nici un nor, în zare nici un ţărm. Îşi strânse pumnul stâng, apoi îl deschise… privi în jur – busola nicăieri.
Se simţea ca şi cum se pierduse pe el însuşi. Nu mai ştia încotro voia să meargă, ce căuta de fapt. Nu putea nici să înainteze, nici să se întoarcă. Busola dispăruse, cuvintele lipseau.

Răsfoi obosit câteva din cărţile din jur. Îl durea capul şi cuvintele i se amestecau în faţa ochilor, rândurile se suprapuneau şi se împleteau între ele. Recunoştea din când în când câte un cuvânt – i se părea fără sens; vedea câte un titlu scris cu litere mari – literele parcă se ridicau din foaia de hârtie, înspăimântătoare. Când privirile îi stăruiau mai mult asupra unor versuri avea impresia că Yina tresare, dar era o tresărire slabă şi nehotărâtă.
Yina i se părea acum străină – până atunci o simţise ca şi corpul lui; acum parcă de-o dată simţea nevoia să părăsească acest corp care nu i se mai supunea şi în care nu se mai simţea bine. Nu ştia totuşi cum va face asta. Nu era vorba de o întoarcere pe uscat; era altceva ce încă nu putea numi .
Nu îi părea rău de cei şapte ani de căutare; îi îmbogăţiseră experienţa mai mult decât cei de dinainte, de derivă pe uscat. Dar acum se poticnise; nu mai ştia să meargă înainte.
Îşi strânse pumnul stâng într-un gest reflex şi golul din el crescu şi mai mult.

Dar mai avea încă ceva de rezolvat. Nu ştia la ce i-ar folosi asta, dar simţea că trebuie sa o facă. Amintirile pe care le înlăturase până atunci, puteau ieşi acum la suprafaţă. Oricum nu mai avea nimic de pierdut – va înlătura o amintire după alta, iar atunci când va ajunge la ultimul strat (cele care formau marginea dureroasă a golului pe care îl simţea) va putea să plece. Golul de fapt nu era important, importante erau marginile lui: le simţea deja întărite, cristalizate şi totuşi fragile.
Se aşeză în mijlocul cabinei, strânse pentru orice eventualitate cărţile în jurul lui, strânse pumnul stâng aducând în spatele pleoapelor închise luminile violet-arămii ale busolei, ale insulei, ale mării şi ale amintirilor lui.
Luminile pâlpâiră câteva clipe, apoi se stinseră.
Strânse mai tare din pleoape şi le mai chemă o dată. Reveniră şi dispărură din nou, şi din nou se aprinseră şi de data asta rămaseră aşa.
Îi apăru în minte clar insula; mai strânse o dată pumnul şi era chiar acolo.
Alergă spre margine şi coborâ din piatră în piatră. Amintirile se roteau în faţa lui, încet, apoi din ce în ce mai repede, ameţitor, şi în cele din urmă, atunci când ajunse în fundul prăpastiei, vârtejul deveni lumina violet-arămie strălucitoare.

Amintirile dispăruseră şi dispăruse şi teama de ele. Golul nu îl mai durea şi nu mai simţea lipsa busolei.
Se auzea din pietrele din jur o muzică :
,,Muzica – sferă
Liniştea dinăuntrul ei se învaţă
Alunecând încet pe suprafaţă
Aşteaptă şi speră .”
Piatra pe care se aşezase începu să pulseze, caldă. Creştea. Centrul prăpastiei se ridica încet spre suprafaţă. În inima lui ceva pulsa la fel, crescând, umplându-i golul.
Lumină strălucitoare, căldură.
Stătea într-un echilibru perfect pe o suprafaţă mişcătoare.
Când pietrele ajunseră la nivelul marginilor insulei marea începu să strălucească în jur.
Yina dispăruse, dar nu mai avea nevoie de ea. Ajunsese în Nord.