IX

Era primul spectacol de după toată povestea cu măştile. Nu mai mersese pe la meşter, în oglindă se uita din ce în ce mai rar. Viaţa începea să semene cu cea de dinainte, stăbătută uneori de uşoare tresăriri de nostalgie atunci când vedea o mască sau un chip frumos. Câte o întrebare din când în când, repede alungată.
Îi plăcea rolul, era primul său rol de nebun. La început strâmbase din nas, apoi îl acceptase. I se părea uşor şi amuzant, îi permitea să improvizeze liber dacă la un moment dat ar fi uitat vre-o replică. Era o nebunie prospătă, fără demonii de care s-ar fi putut teme că îl vor bântui după ce ieşea de pe scenă. Se distrase bine la repetiţii.
Trăgea cu ochiul de după cortină, sala se umplea încet. Da, spectatori erau destui, îi va veni uşor să-i convingă de forţa talentului său, se va umple din nou de privirile lor admirative, se va simţi din nou special şi unic. El, cel mai bun. Şi această plenitudine îi va permite să străbată încă o bucată de drum de aici înainte. Da. Ca şi până acum, din succes în succes.
O dată spectacolul început, intră în transa obişnuită. Decorurile erau vii, actorii se identificaseră cu personajele, lumea exterioară dispărea treptat, singurul contact cu realitatea rămânea ochii spectatorilor, şi ei în transă. Îi privea doar când avea nevoie de un nou val de putere. Altfel, stând cu ochii prea mult în ochii lor, transa ar fi putut deveni prea profundă, de ambele părţi. Cunoştea actori care nu mai reveniseră niciodată la realitate. Rămăseseră blocaţi în câte un rol, trăindu-l continuu şi intens.
La finalul primului act, specatorii râdeau şi îşi permise să îi privească îndelung. Feţele lor păreau vii, mobile, dar erau diferite de cele văzute până acum la alte spectacole. Aveau parcă o mişcare în plus, şi mai multă luminozitate. Măi să fie...
Actul doi începuse, rolul lui acum era destul de simplu: trebuia să se plimbe pe scenă de colo-colo, dând replici întâmplătoare celorlalţi actori. Ei trebuiau să îl ignore, aşa că putea să privească mai mult publicul. Să se încarce de putere.
Numai că... la un moment dat, un coleg îi puse o piedică. Nu era trecută în scenariu. Se pregăti să îi ofere şi el nişte replici în afara scenariului, mergeau destul de bine, dar când se ridică şi privi publicul... începu să înţeleagă ce rea nou... de pe feţele lor se desprindeau straturi – straturi, iar între ele apăreau mici tresăriri luminoase... îi privea fermecat... ce bine că rolul îi permitea atâta liberate...
Îşi dorise să vadă oamenii purtându-i măştile şi iată că îi vedea lepădându-le. Râsul îi ajutase să facă asta atât de uşor şi natural... uită de replicile pe care voia să le spună şi se aşeză în genunchi pe marginea scenei.
Cu lacrimi în ochi rosti către sală:
,,Sunteţi atât de frumoşi...”