fragmentarium (continuare)

O boltă de piatră se înălţa în mijlocul insulei. Probabil că aceea era poarta. O parte din el se împotrivea – nu era drumul lui acesta – o altă parte simţea că e ceva ce trebuia să facă pentru că într-un colţ al minţii lui exista curiozitate şi compasiune pentru fiinţa care îl atrăsese acolo.

Un ţărm stâncos, abrupt, pe care mergea anevoie. Soarele – la apus; lumina din ce în ce mai slabă . Ultimele raze cădeau deasupra bolţii şi deasupra fiinţei care aştepta dedesubt.
,, De ce nu treci? Drumul e liber.”
Fiinţa ridică din umeri. Făcu încet câţiva paşi, apoi se întoarse. Nu părea să fi fost împiedicată de nimic, dar arăta ca şi cum ar fi fost lovită.
Se apropie şi o luă de mână, trăgând-o după el. Reuşi să treacă împreună cu ea de cealaltă parte, dar, cum se văzu dincolo fiinţa ţipă speriată, îşi smulse mâna din mâna lui şi fugi înapoi. N-o înţelese: nu voia să treacă, sau se juca cu el O lăsă şi trecu singur. Se întoarse apoi şi o privi. Avea ochii măriţi de spaimă şi tremura. Îşi întoarse privirile şi cercetă împrejurimile. Nimic special, poate doar…
Ultima rază a soarelui atinse o piatră cu o strălucire ciudată, violet-arămie. Se îndreptă către ea să o vadă mai bine şi o atinse uşor. Era fierbinte. Se aşeză pe ea.
De cealaltă parte a porţii fiinţa ciudată începuse să plângă iar imaginea ei plângând îi readuse în minte un alt chip îngropat de mult în fundul memoriei. Scoase cu grijă amintirea din colţul ei şi o privi emoţionat.
Era imaginea unei femei frumoase, ultima pe care o văzuse înainte de a porni în lunga hoinăreală pe mare. Îi spunea plângând că îl iubeşte şi îl ruga să rămână iar el zâmbea şi îi spunea aşa cum spusese tuturor până atunci ,,mă voi întoarce” ştiind că minte şi ştiind că ea ştie asta. Nu îşi mai amintea cum o cheamă.
Se îndepărtă în grabă ocolind poarta şi sărind dintr-o piatră în alta. Când ajunse la corabie era deja întuneric. Se închise în cabină încercând să-şi adune gândurile. Nu înţelegea ce se întâmplase şi ce avea de fapt de învăţat de aici.
Deschise prima carte care îi căzu sub mână căutând cuvintele cu care ar putea să plece de acolo.
,,Mă voi întoarce”.
Nu! Asta nu! Închise cartea şi o aruncă. Ieşi din cabină şi trecu la cârmă. Era mai greu aşa – se obişnuise să-şi conducă corabia doar cu ajutorul cuvintelor, dar acum nu le găsea şi trebuia să plece de acolo imediat .
Porni cu viteza cea mai mare de care era în stare Yina în direcţia opusă ţărmului. Când fu sigur de înaintare se întoarse în cabină şi adormi.