drumuri in noapte

nu, nu prin noapte, spre cate un capat al ei numit in mod aleator zi, ci chiar in noapte, spre centrul ei, spre inima ei, spre pantecul ei instelat.

in interior, in adanc, in mine, printre faldurile mai usoare sau mai grele ale umbrelor. luand ca talisman trei frunze de coca si trei boabe de cafea... pe care am sa le beau cu apa fierbinte, clocotita pe marginea vulcanului. sper sa gasesc locul si momentul potrivit in care sa imi beau ceaiul si cafeaua, pentru ca de la un anumit nivel in jos, umbrele nu mai au buzunare, iar pretiosul talisman s-ar pierde...

primele straturi sunt usor de dat la o parte. ca in joaca, printre multe fuste tiganesti. si tot asa sunt colorate si zdrentuite pe margini. descusute prin parti, si cu marginile atarnand. ok, dezvelirea are aici ceva sarbatoresc, de foc si satra si dansuri imprejur.

poate ca aici am sa ma opresc sa beau... si sa dansez... o vreme.

e riscul mare ca vartejul dansului sa te farmece si sa ramai vesnic invartit intre fuste... indiferent cum s-or numi ele...

cei mai multi nu trec dedesubt. e o teama profunda de intrarea in pesteri, de alunecari de teren, de calatorii fantastice in teritorii de dinaintea erei personale... liane incalcite si paianjeni uriasi... fire si fibre si laturi si lanturi. te poti strecura si printre ele, dar cu mai mare grija decat printre fuste. caci vazul te inseala. l-ai lasat in vartejul focului si aici te asteapta doar fosnete si tipete, si spasme si cutremure, si tacerea umed fierbinte sau uscata si rece de dupa. treptat ramai singur. ceilalti, dintre cei care au parasit si ei dansul au ales fiecare insula lui de nisip miscator sau banchiza, sau pestera, sau varful ascutit de stanca. exista milioane de drumuri, desi o singura calatorie...

te trezesti din cand in cand ca din vis, si realitatea re incheaga partial in jurul tau, astfel incat ceilalti sa nu stie pe unde bantui. uneori, cate ceva din lumea oisnuita atrage atentia in acelasi timp a doi calatori... si acestia se recunosc printr-un fior sau frison frati de umbre...

si aici e o capcana, cei doi pot sa aleaga sa ramana sus, agatandu-se unul de altul, parasind calatoria, ramanand impreuna, ei doi si spaimele lor...pana cand nu vor mai putea suporta si se vor intoarce separat in adancuri pentur a putea reveni la lumina, victoriosi, candva... amandoi sau numai unul...

...

va urma

saptamana magica

azi, ziua Soarelui, a inceputului de vara.

pe 23/24, magia noptii de Sanziene. oare ce se mai pastrează din obiceiuri?

pe 26, din nou luna plina.

oare lasi magia sa se apropie mai mult?

cand ingerul iti arata drumul...

... stii ca drumul acela nu te poate duce decat in sus.
(imagine de pe drumul care urca spre manastirea Cetatuia)

umbre, dupa ploaie

umbrele s-au intors plouate acasa, ca n-au avut umbrelele la ele. faza e ca acum, plouate arata tare ciudat. picaturile de apa si noroi atarna parca in aer. cine le-a pus sa iasa pe vremea asta?

le-am intors pe dos, pe partea luminoasa si le-am pus la muiat. din baie, de unde le-am inghesuit, cu apa si detergent parfumat, se aud soapte disperate. ca de fiecare data cand s-au lasat spalate, s-au facut curcubee si toata lumea s-a uitat la ele... cum sa mai indure asa ceva?

le inteleg, si mi-e un pic mila de ele, dar ce sa le fac? ca n-am avut detergent automat si le-am pus si de data asta de-ala manual, care face clabuci... si-apoi, cat de draga mi-ar fi mie masina de spalat pentru viteza si discretia cu care-mi rezolva treburile murdare, umbrele mi le spal de mana. pana cand se vor destrama de tot...

le mai ridic din lighean si le privesc prin transparenta. prin gaurile uneia se vede luna. raman o clipa cu gura cascata, apoi scutur umbra bine. o limpezesc si o storc. am sa o intind la soare, indiferent de protestele ei...

initieri - 2.1

prima etapa, aici.
.

Din momentul în care în pieptul meu fusese semănat cântecul, îmi închipuiam că va fi simplu, că totul va veni de la sine. Nici vorbă. Nici gând. Degeaba îl căutam peste tot, căci în afară totul redevenise de neînţeles, iar în interior se simţea doar vîrful de cuţit.
Dansul îmi umbla printre picioare ca o pisică mofturoasa. Mă împiedicam uneori de el, alteori doar de propriile picioare. Dansam puţin, doar cât să le descurc. Nici cuvintele nu mai erau la locul lor. Nu-mi mai găseam locul nici printre cei care stăteau la poarta din spate, care acum mă priveau cu invidie sau măcar neprietenos, nici prinre musafiri. Ea dispărea din ce în ce mai des, şi apărea de fiecare dată altfel. Nici nu apucam să mă obişnuiesc cu transformările aduse de o etapă şi apărea etapa următoare, iar ea dispărea din nou. Eu eram din ce în ce mai obosită şi ştiam că nu mă pot aştepta din nici o parte la răsfăţ. Depăşisem etapa copilăriei, nu mai aveam unde merge după îmbraţişare. Uneori strigam, alteori tăceam. Grâul fusese cules, pâinea mâncată, trandafirii ofiliţi, fântâna împrejmuită cu gard înalt.
Aveam de căutat doar în propria fântână secată. Şi nu-mi plăcea noroiul care se vedea. În iarna aceea m-au învelit zăpezile, ca pe copacii bătrâni şi adormiţi. Am dormit şi eu. Ea mai trecea din când în când să-mi simtă respirul şi pulsul. Mă învelea la loc şi mă lasa. Ştia că nu trebuie să vină după mine, iar eu ştiam că mă aşteaptă, chiar dacă nu-mi spune. Si nu numai ca ea mă aşteaptă. Ci că mă mai aşteaptă ceva...
În somn, m-au înconjurat din nou vechile umbre. Corabii ale Lunii, goale. Nu ştiam de ce. Le vorbisem, le acultasem. Iar şi iar. Le iertasem. Oare ce mai voiau? Şi ce mai voiam eu de la ele?

si eu, ca si ceilalti, in vizita la carti

stateau aliniate, si inghesuite si strigand in fata noastra. noi ne plimbam printre ele si le rasfoiam. desigur ca nu pe toate, ci doar pe cele de la suprafata teancurilor.

unele nu vor fi niciodata atinse. altele sunt deja ametite de atat rasfoit, rasucit, privit, trecut dintr-o mana in alta.

m-am dus la Bookfest, dupa ce am citit cele scrise de Klara cu speranta secreta de a ma indragosti si eu. dar oare cum poti sa gasesti cea mai minunata carte printre milioane de alte carti? bine, nu erau chiar milioane de titluri...

chiar daca nu m-am indragostit, m-am lasat fascinata.

intelegand ca fiecare poveste prinsa mai puternic sau mai delicat intre paginile tiparite poate avea efectul unei bombe. doar in mana cititorului potrivit. care, desi imunizat dupa ani intregi de lectura mai poate reactiona spontan si deschis in fata unei noi experiente proaspete, comparabila cu a indragostirii.

.

printre atata experienta condensata cum mai poti spera ca propria carte sa aiba acest efect detonator? si totusi, si ea se vrea scrisa, chiar daca ii povestesti despre miile si milioanele de alte carti neatinse de mana omului. pentru ca ceea ce contin ele fie nu e scris pentru ei, fie nu e nimic nou... fie nu a gasit cuvintele potrivite pentru a ajunge prin ochi si urechi in minte si inima...

.

am ascultat din mai multe parti in acelasi timp lansarile si ecourile lor. oameni care, emotionati si inconjurati de prieteni, sau singuri si incrancenati, tineau fitilul bombelor in cuvintele pe care le spuneau si asteptau din partea lor, a posibilor cititori, un foc.

uneori, dupa ce terminau de vorbit, cate o mica flacara se mai vedea. in ochii lor. efectele asupra celorlalti au o perioada de latenta care poate dura de la cateva ore - de citire efervescenta si entuziasta - la cativa ani.

poate ca scriitorii lor nu vor afla niciodata. oare e important? daca da, Caline, azi am savurat si eu din mierea ta pentru ceai... si mi-a placut mult de tot...

.

mi-am cumparat si eu cateva carti. de unele dintre ele deja m-am bucurat in restul zilei, de cand am plecat de acolo (acum fac o pauza doar pentru a savura mai bine, a nu inghiti totul pe nemestecate). celelalte inca asteapta, fiecare sperand cumva sa ma transforme, sa ma imbogateasca. fiecare bombanind ca ceasca mea cu ceai pare plina din punctul lor de vedere... eu le ascult, le zambesc si le citesc. bucurandu-ma de fiecare aroma. si dezmierdandu-le cumva pe fiecare...

dupa naufragiu

imagini de aici si de aici.
in poza de sus sunt ceilalti, mergand spre un fel de inainte. eu am ales mai repede o rama prin transparenta careia se zarea calul :)

initieri - recapitulare

reiau, pentru propria-mi recapitulare, povestile initierilor descrise anul trecut.
unu
doi
trei
patru
cinci
sase
opt
noua

o parte din povesti au fost intai traite si apoi povestite, o alta parte imaginate si apoi (re)traite. sau poate doar reamintite, recapitulate. cine stie?
istoriile personale se traiesc intai in vis. uneori visul e constient si in realitate doare reluam, alteori visul e mut si incifrat si atunci avem de lucru la (re)descoperire si (re)semnificare.
mi se pare ca, chiar daca timp de un an am dormit - sau poate acum doar readorm la loc, in visul de-a vacanta, visul se poate relua destul de fidel de unde l-am lasat, de pe varful dealului. ce mi-a dat de gandit e ca m-am trezit nu in pat, ci pe podeaua din sufragerie.

masca (cat costa masca?)

in lipsa cronica de inspiratie va las cu o poveste mai veche...
nu va temeti, episoadele sunt scurte :)

pentru intrare in atmosfera, transcriu inceputul:
,,actorul se plimba alene pe la tarabe. targul de masti era pe sfarsite, oamenii cantau si dansau plini de veselie cu ele pe fatza, masti colorate, zambitoare, fermecatoare sau grotesti."

unu
doi
trei
patru
cinci
sase
sapte
opt
noua
zece

si finalul:
,,Asta e dragostea? Asta. Dar asta e deja alta poveste..."

cum a descoperit omul spirala

poza furata de aici

primele bucurii au fost simple, se tzopaia pe loc, razand cu gura pana la urechi, individual sau in grupuri mici.

apoi, unele s-au repetat, iar omul a inceput a se invarti dupa ele in cerc. plin de dorinte, asteptari si, uneori initiative, chestie care rupea cercul si producea cucuie.

tot invartindu-se in cerc, omul a descoperit trecerea timpului si s-a intristat putin.

iar corpul lui a inceput sa faca miscari curioase, parcurgand cercul inainte si inapoi, penduland intre dorinta/teama de viitor si regretul/tristetea trecutului. o parte a sa voia inainte, alta inapoi, iar pauzele erau destinate rasucirilor si indreptarilor.

la un moment dat s-a impiedicat, mai iesind cate un pic in afara, iar apoi a facut saltul, ramanand pentru clipe mai scurte sau mai lungi suspendat in prezent.

de afara/sus si din acum/aici cercul se vede un pic altfel si parca parcurgerea lui se imbogateste cu amintiri si experienta.

iar experienta buna/rea a dat un nou avant spirei urmatoare, intru neobosita curiozitate si dorinta.

tablou cu pisica

tabloul l-am realizat eu azi, insotita de pisica. la final, eu eram entuziasta, iar pisica obosita.

l-am facut pentru Simona si m-am gandit la ea si motanii ei pe cand luam florile cu penseta si le lipeam pe carton :)

copilul din mine s-a bucurat azi de joaca. joaca lui a fost apreciata si recompensata cu o inima mare si frumoasa. inima are in ea un pic din creatoarea ei, Adela, care a condus azi un atelier minunat si intim la Serendipity.

nori si OZN-uri deasupra Bucurestiului

despre cum se invarte imaginatia omului in jurul cozii cainelui

imi plac teribil legendele pentru ca vorbesc despre o vreme in care oamenii-copii, carora nu li s-a explicat lumea in mod amanuntit, asa cum patesc cei de acum, isi inventau o istorie naturala si sociala cu sensuri jucause. (nu-mi plac ritualurile care ridica legendele la rang de metode, interpretandu-le literal, dar asta-i alta treaba.)

azi mi-a placut mult o legenda despre caini si cozile lor. transcriu un fragment:

,, - Staţi - zise capetenia lor. Sa ne lasam coadele la poalele dealului, sa ne fie mai usor la urcus.

- Asa sa facem, urlara cainii si le pusera toti una peste alta... (...)

Dar din fuga, nu puteau nimeri fiecare coada lui si s-a intamplat de s-au amestecat cozile si acuma, cica cand se intalnesc cainii, daca vreunul din ei n-a putut pune mana pe coada lui adevarata, apoi il miroase p-al de-l intalneste, sa vaza nu cumva o fi avand-o ala p-a lui?

si daca o gaseste, apoi il ia la bataie, sa-i dea coada indarat, iar de nu o gaseste, il lasa sa se duca in treaba lui."

cu capul in nori...

... i-am putut intelege mai bine decat daca ma uitam doar la burta lor.
le-am privit si capetele ciufulite si multele maini cu multe degete fiecare, rasfirandu-si pletele sau tragandu-se reciproc de par...
i-am vazut luptandu-se, imbratisandu-se, dansand si dormind.
clipe de extaz pur.

unul adevarat

aseara am cunoscut un personaj de poveste. unul adevarat. un print.

mi se spusese ca exista, dar mi-era greu sa cred. dar e atat de real... la prima vedere, doar albastru, nici un pic de piele verde. am evitat sa interactionez prea mult cu el, am asteptat sa se deschida firesc si cald in fatza mea. a fost bucuros sa se arate. poate o sa si spuna, data viitoare.

ma uitam mai mult la fata de imparat, care poarta (nu pe chip, ci doar in inima, si uneori in dintii sau pumnii prea stransi pentru cate o clipa) urmele batalilor cu soarta, al lungilor drumuri prin care l-a ghidat spre casa ei, printre obstacole si maracini.

draga mea, se pare ca a meritat.